Din Jurnalul Oanei Pelea
“Dar cel mai uşor şi cu plăcere m-aş despărţi din când în cînd de mine. Ce bine ar fi să ne uităm puţin. Cred că ne-am iubi mai mult dacă ne-am regăsi. Ce dor îmi e să-mi fie dor de mine.”
“De ce aproape întotdeauna când ne fotografiem zâmbim? Aproape întotdeauna arătăm că suntem fericiţi. Şi e bine aşa. Asta ar trebui să rămână după noi.”
“În realitate habar nu am cine sunt eu. Eu! Cine sunt? În afară că sunt un sac de pământ peste care a suflat Dumnezeu, nu ştiu mai nimic. Ştiu ce-mi place şi ce nu, cred că ştiu ce e bine şi ce e rău, mai ştiu că trăiesc – şi cam atât. Nu, nu vreau să ratez întâlnirea cu mine. Trebuie să-mi dau, să-mi inventez un timp în care să mă caut de-a binelea şi să mă întâlnesc. Trebuie să găsesc o felie de timp în care să mă caut.
Timpul meu şi numai al meu. Mă întreb ce-mi voi spune când mă voi găsi. Habar n-am. Poate mă voi privi lung şi voi întreba: cine eşti tu? Poate nu mă voi recunoaşte. Poate voi trece pe lângă mine pur şi simplu. Poate eu, cea adevărată nu are chef să se întâlnească sau să vorbească cu mine. De unde să ştiu ce vrea dacă n-o cunosc? Îmi doresc această întâlnire dar mi-e frică de ea. Nu ştiu de ce.”
Jurnalul Oanei Pelea 2003 – 2009, Humanitas.
