Cine sunt eu?

June 22, 2010 - Posted by admin

Dacă răspunsul la această întrebare constă doar în trăsăturile personalităţii tale exterioare, caută în adâncul tău. Cochilia noastră ascunde o mulţime de lucuri. “Ştii cine ești?”, l-a întrebat un indan adept al grupării mistice Osho pe un copil, în timpul unei petreceri în aer liber. Copilul a răspuns: “Aceasta este o întrebare foarte grea.” “De ce e atât de grea?”, a întrebat indianul. “Dificultatea ei constă în faptul că sunt copilul părinţilor mei de când îmi amintesc.

Când vine câte un musafir la noi, spune: Ochii tăi sunt la fel ca ai mamei tale, nasul tău seamănă cu cel al unchiului tău, iar părul tău e exact ca al tatălui tău. Așa că nu știu cine sunt, pentru că nimeni nu mă vede pe mine atunci când mă privește.” De când suntem mici, devenim altcineva. Cunoașterea sinelui devine un agregat de imagini recognoscibile, impresii și experienţe care ne dau sentimentul că ne cunoaștem pe noi înșine. Ne identificăm cu ceea ce ni se spune despre noi și astfel, într-o anumită măsură, întrebarea “Cine sunt eu”? devine absurdă. Nu e oare ceva care vorbește de la sine?

În trecut, mă întrebam adesea ce anume ar fi trebuit să mai învăţ despre mine. Știam mai multe de cât mi-aș fi dorit, lucruri pe care nu le-aș fi dezvăluit nimănui, lucruri pe care îmi doream să pot să le ascund. Mă întrebam într-un mod naiv, necunoscând faptul că ceea ce știam despre mine erau doar ochii tatei, părul bunicii, într-un cuvânt ideile celorlalţi despre cine sunt și cine ar trebui să fiu. Chiar și când aceste idei rămâneau nerostite, mesajul era clar: să fii un copil bun, politicos, calm, muncitor etc. și să nu fii unul neputincios, rău, obraznic, gălăgios.

Și astfel mi s-a conturat personalitatea. Bazată pe acceptarea mesajelor referitoare la cine trebuia să fiu, personalitatea a crescut la fel de mult ca rezistenţa la ceea ce nu voiam să fiu. Așa a apărut carapacea, un fel de înveliș exterior care ascundea ceea ce eram eu de fapt.